Preoţia în postmodernitate

Despre preoţie s-au scris rafturi. Era firesc să fie aşa. Nu-i altă slujire pe lumea aceasta mai sublimă, sfântă, înfricoşată şi plină de răspunderi decât preoţia harică[1]. Pentru a ajunge la înălţimea chemării sale, preotul trebuie să fie potrivit îndemnului şi modelului de viaţa al Mântuitorului Hristos, un pios trăitor al virtuţilor creştine(Mt. 5, 48). Preotul trebuie să îi facă pe oameni să înţeleagă că prin preoţie „pământul devine una cu cerul, iar cele din ceruri se desăvârşesc pe pământ”[2].

Un scriitor francez, Alphonse de Lamartine[3], reuşeşte să îl descrie pe preot într-un mod cu totul aparte. Iată mărturisirea lui plină de duh patristic  „În fiecare parohie este un om care este al tuturor; este chemat ca martor, ca sfătuitor ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţii, care ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvintează ori sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul; un om pe care copilaşii se obişnuiesc a-l iubi, a-l venera şi a se teme fireşte de el; pe care chiar necunoscuţii îl numesc părinte; la picioarele căruia creştinii merg şi depun mărturisirile lor cele mai intime; un om care prin starea lui este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletelor şi ale trupurilor; mijlocitor obligat între bogăţie şi sărăcie, care vede pe cel sărac şi pe cel bogat bătând la uşa sa, rând pe rând; cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în acuns, cel sărac pentru a o primi fără a se ruşina, care nefiind de nici o treaptă socială, ţine deopotrivă la toate clasele: la clasele de jos prin modestia şi simplitatea vieţii; la clasele înalte prin educaţia, ştiinţa şi înălţimea sentimentelor, ce inspiră şi recomandă o religie a iubirii de oamenii; un om , în fine, care ştie toate, care are dreptul de a spune toate şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiunii dumnezeieşti. Acest om este preotul”[4]. După tratatele despre preoţie ale  Sfinţilor Trei Ierarhi, fără doar şi poate, acest portret magistral, zugrăvit cu atâta măiestrie şi expresivitate, ocupă un loc fruntaş în teologia despre chipul ideal al preotului sacerdot. Sfinţii Trei Ierarhi s-au temut de preoţie, socotindu-se nevrednici de această chemare, deşi erau curaţi ca îngerii lui Dumnezeu. Inimile lor înflăcărate s-au jertfit şi s-au dăruit necontenit în slujba semenilor, nu au căutat pe ale lor şi nu au gândit răul (I Cor. 13, 5).

Într-o lume secularizată şi din ce în ce mai îndiferentă faţă de valorile veşnice ale Evangheliei lui Hristos (Lc. 21, 33), preotul are un rol destul de greu, acela de a-l face pe omul postmodern să iubească veşnicia şi nu patimile şi lumea materială. Cu câte nenorociri şi lipsuri, patimi şi răutăţi nu se luptă oamenii astăzi?! Preotul mai mult ca oricând este chemat să dea piept tuturor provocărilor contemporane. Fie că vorbim de consumul de droguri, jocurile de noroc,  pornografia infantilă, consumul de alcool în rândul tinerilor, abandonul şcolar, lipsa de respect faţă de părinţi, dependenţa de calculator, prostituţia, fumatul, yoga ş.a.m.d, preotul este chemat de Dumnezeu să izgonească din suflet şi din trup tot ce este animalic şi sălbatic în om punând tot ce este bland şi plăcut lui Dumnezeu[5]. În pofida tuturor încercărilor şi obstacolelor actuale care se interpun în calea sa, preotul trebuie să rămână  mereu acelaşi: un bun misionar, treaz, răbdător, încrezător în ajutorul lui Dumnezeu, harnic şi darnic, însufleţit de râvnă. El trebuie să aibă în minte mereu cuvintele Mântuitorului Hristos „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”(In. 16, 33). Prin substantivul lume înţelegem lumea păcatului, a răutăţii şi a egoismului din noi.

De când se hotărăşte să urmeze calea teologiei, sufletul tânărului devine un vulcan plin cu lava iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Câte greutăţi nu întâmpină tânărul student în drumul său spre preoţie! De la  admiterea în Facultate până la momentul hirotoniei, să lupte să aprindă în sufletele păstoriţilor săi căldura iubirii de Dumnezeu. Dacă fiecare om îşi poartă propria sarcină, preotul primit de la Hristos, Marele Arhiereu, poartă sarcinile tuturor păstoriţilor. Ciucureii[6] de pe epitrahilul preoţesc arată simbolic acest lucru. De grumazul preotului atârnă mântuirea oamenilor. Mai înainte de aceasta, de grumazul lui Hristos a atârnat mântuirea lumii întregi (Evr. 2. 9).

Există unele prilejuri la care preotul este  adesea invitat la anumite mese (parastase pentru cei  adormiţi, mersul cu botezul, sfeştanii). Acum este o ocazie bună de apropiere între preot şi enoriaşi. Nu trebuie irosite aceste ocazii ci folosite ca oportunităţii de catehizare şi propovăduire a Evangheliei. Referitor la masa oferită preotul nu trebuie să refuze  deoarece poate fi interpretat ca mândrie şi răceală. Dar nici o popularitate rău înţeleasă şi deplasată nu  îi va face cinste preotului. Atenţia oamenilor este clar îndreptată spre comportamentul lui. El trebuie să fie un model de cumpătare şi fineţe în gesturi. Pe cât de mult respinge şi displace un chip mohorât şi posac, o figura întunecată, aspră şi înfumurată, tonul distant, superior şi rece, vorba răstită şi neprietenoasă, pe atât sensebilizează şi câştigă inimile o faţă senină şi luminată de un surâs binevoitor, o vorbă caldă şi blândă. Mărturie stă la acestea înţelepciunea noastră populară „vorba dulce mult aduce”.

Când cei mai mulţi dintre tineri stau lipiţi de monitorul calculatorului cum altfel să te apropii de ei dacă nu cu aceleaşi „arme”. Luptă aprigă au de întâmpinat preoţii în mediile virtuale unde sectele îşi fac de cap batjocorind Biserica şi pe preoţii ei. De aceea nu este deloc deplasat ba chiar este recomandat ca preotul sa aibă un site pentru parohia respectivă unde să scrie toate activităţile pe care le desfăşoară cu tinerii şi nu numai.

Zilnic preotul trebuie să fie printre oameni. Doar aşa poate să observe, să mustre şi să îndrepte. O atenţie deosebită o necesită tinerii şi copiii din parohie. A fi preot nu înseamnă doar a oficia servicii religioase. Preotul trebuie să fie părtaş la bucuriile şi necazurile enoriaşilor săi. Calea lui spre împlinirea misiunii nu e întotdeauna netedă şi uşoară ci adesea presărată cu spini şi pălămidă, cu arşiţă şi cu furtuni. Lucrarea preotului nu este aceea a unui angajat oarecare ci a unui părinte iubitor care se identifică permanent cu viaţa credincioşilor, bucurându-se de respectul şi de încrederea acestora.

Un cuvânt potrivit la întâlnirea cu fiecare, în loc de a-l lăsa să treacă cu un simplu salut „Doamne ajută!”; o întrebare privitoare la sănătate, la familie sau interese personale; un sfat sau un îndemn folositor, într-un cuvânt orice formă de relaţie care ar putea demonstra grija permanentă faţă de păstoriţii săi. Fie că merge la cumpărături în hypermarket sau la cel mai apropiat magazin să cumpere pâinea cea de toate zilele, fie că merge să plătească facturile casnice, preotul nu trebuie să fie niciodată distant şi rece, indiferent sau străin, ci apropiat ca un părinte faţă de copiii săi.

Viaţa omului este un şir necurmat de căderi şi ridicări, iar urcuşul spre perfecţiune nu este o linie dreaptă, ascendentă, ci un drum în zig-zag sau serpentină, punctat nu numai de biruinţe, ci şi de poticniri şi înfrângeri. Astăzi mai mult ca oricând preotul trebuie şă înveţe că viaţa omului este o luptă şi că nu trebuie să depunem armele de la prima piedică sau neizbândă şi să nu pierdem din vedere că victoria finală este rezultatul stăruinţei şi al perseverenţei. Tinerii de azi renunță foarte uşor la luptă. De aceea preotul trebuie să încurajeze copiii şi tinerii spre studiu serios, spre cunoaşterea calculatorului şi nu în ultimul rând spre cunoaşterea limbilor străine. Fără limba engleză nu poţi face mare lucru. În înfăptuirea idealului nostru trebuie să stăruim ca picătura de apă, care picurând ani în şir peste piatră, reuşeşte să o subţieze şi să o spargă, făcându-şi drum prin ea.

Unul câte unul se sting marii noştri duhovnici. De aceea, Biserica noastră are nevoie de preoţi cu vocaţie, plini de râvnă şi zel misionar. Ce n-ar da Biserica să aibă şi astăzi preoţi ca Sfântul Ioan Gură de Aur sau ca Sfântul Vasile cel Mare! Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne trimită preoţi cu viaţă sfântă spre binele Bisericii şi al neamului.