“Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39)
Pavel, model al adevăratei iubiri către aproapele
Sfântul Pavel, care deşi om, a fost răpit până la al treilea cer şi a întrecut pe îngeri şi pe arhangheli, ne îndeamnă într-un loc să-i urmăm lui şi cu dânsul lui Hristos, zicând: “Următori fiţi mie, precum şi eu lui Hristos” (I Corinteni 11, 1). În alt loc, dimpotrivă, el tace când este vorba despre persoana sa, şi deodată ne duce la Dumnezeu: “Fiţi următori lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi” (Efeseni 5, 1).
Prin aceasta, el arată că noi cu nimic mai mult nu putem să fim următori lui Dumnezeu, decât atunci când întru toate ne sârguim a ajuta la binele aproapelui, şi de aceea adaugă: “Umblaţi întru dragoste” (Efeseni 5, 2). Îndată ce a zis “Fiţi următori lui Dumnezeu”, a adăugat “Umblaţi întru dragosteca să ne dea a înţelege că această faptă bună, mai mult decât toate, ne face asemenea lui Dumnezeu. Alte fapte bune, mai mici, se văd numai la oameni, de pildă: lupta cu poftele, războiul împotriva îmbuibării, împotriva lăcomiei de avere şi împotriva mâniei; dragostea, însă, o avem în comun cu Dumnezeu. De aceea a zis Hristos: “Rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, Care este în cer” (Matei 5, 44-45).
Fiindcă Pavel ştia că dragostea este cea mai mare dintre faptele cele bune, de aceea el se sârguia cu toată râvna pentru dobândirea ei. Nimeni n-a iubit pe vrăjmaşii săi ca dânsul, nimeni n-a arătat atâtea binefaceri prigonitorilor săi, nimeni n-a suferit atât de mult pentru atacatorii săi. Adică, el privea nu la ceea ce suferea, ci la legătura firii dintre el şi aceia, şi cu cât ei mai mult se înfuriau, cu atât mai mult el compătimea nebunia lor, iar purtarea lui semăna cu a unui părinte iubitor către fiul său, care se află în tulburarea frigurilor. Cu cât mai mult bolnavul face zgomot, ocărăşte şi loveşte, cu atât tatăl îl jeleşte şi îl tânguieşte. Deci, cu cât mai mult îl necăjeau cei cuprinşi de duhurile cele rele, cu atât el mai mult cunoştea că sunt bolnavi şi se îngrijea de ei mai duios.
Ascultă numai cu câtă blândeţe şi compătimire vorbeşte Pavel despre dânşii, care de cinci ori l-au biciuit, care l-au împroşcat cu pietre şi l-au încătuşat, care însetau de sângele lui şi în toate zilele doreau să-l sfâşie. El zice aşa: “Mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Romani 10, 2). Şi în alt loc i-a smerit pe cei ce voiau a se ridica peste dânsul, zicând: “Nu te înălţa cu mintea, ci te teme; căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile cele fireşti, nici pe tine nu te va cruţa” (Romani 11, 20-21). El ştia bine că Dumnezeu dăduse hotărârea Sa asupra vrăjmaşilor săi, dar totuşi voia să facă pentru dânşii ceea ce stătea în puterea sa. De aceea, el pururea plângea pentru dânşii, avea compătimire pentru ei, nu suferea ca cineva să se înalţe peste dânşii, când era cu putinţă căuta să descopere măcar o umbră de dezvinovăţire pentru ei. Şi, fiindcă pentru îndărătnicirea şi împietrirea inimii lor, el nu putea să-i câştige pentru credinţă, pururea se ruga pentru ei şi zicea; “Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (Romani 10, 1).
El se sileşte încă a le face nădejde bună, când zice: “Darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29). El zice aceasta pentru ca ei să nu deznădăjduiască cu totul şi să piară. Aşa lucrează prietenul cel plin de iubire şi îngrijorat, care este aprins de râvnă pentru dânşii. Mişcat de acest simţ, el zice încă: “Veni-va din Sion Izbăvitorul şi va întoarce necurăţiile de la Iacov” (Romani 11, 26). Adică, pentru dânsul era un chin cumplit şi o muncă neroditoare, ca să vadă că vrăjmaşii săi se duc spre pieire. De aceea căuta vreo uşurare la această durere, uneori zicând: “Va veni Izbăvitorul”, iar alteori grăind: “Aceştia n-au ascultat acum, ca, prin mila către voi, să fie miluiţi şi ei acum” (Romani 11, 31).
Tot aşa făcea odinioară Ieremia, care, de asemenea, din toate puterile voia să găsească o dezvinovăţire pentru păcate, uneori zicând: “Deşi faptele cele rele mărturisesc împotriva noastră, dar Tu, Doamne, ajută-ne pentru numele Tău” (Ieremia 14, 7); altă dată, zicând: “Fapta omului nu stă în puterea sa şi nu este în puterea omului, ca să umble şi să-şi îndrepte paşii săi” (Ieremia 10, 23). Şi iarăşi, un alt prooroc zice “că noi pulbere suntem” (Psalmul 102, 14).
Acesta este obiceiul celor care mijlocesc pentru cei vinovaţi. Că ei, chiar când nu le este cu putinţă nici o dezvinovăţire temeinică, totuşi născocesc vreo umbră de apărare, care deşi nu totdeauna suferă o pătrunzătoare cercetare, dar, totuşi, celui ce se îngrijeşte pentru cel vinovat, îi dă cel puţin o mângâiere. Deci, astfel de dezvinovăţiri să nu le cercetăm cu prea mare pătrundere, ci să le socotim ca nişte semne ale sufletului necăjit, care ar zice ceva spre folosul păcătoşilor!
În acelaşi chip trebuie să judecăm şi despre cuvintele lui Pavel. Dar, oare, Pavel, numai către iudei, conaţionalii săi, era aşa plin de iubire, sau şi către cei străini? El, într-adevăr, era cel mai bogat în dragoste, atât către ai săi, cât şi către străini. Ascultă numai cum grăieşte către Timotei: “Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia” (II Timotei 2, 24-26).
Iar de voieşti să vezi cum vorbeşte Pavel cu cei păcătoşi, ia aminte la cum scrie el către corinteni: “Mă tem nu cumva dacă voi veni, să nu vă aflu pe voi precum voiesc” (II Corinteni 12, 20). Şi ceva mai târziu zicea: “Iarăşi mă tem, nu cumva, dacă voi veni, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au greşit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de curvia şi de spurcăciunea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21). Iar către galateni scrie: “Fiii mei, pe care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos întru voi” (Galateni 4, 19).
Ascultă-l acum pe Pavel, când vorbeşte despre amestecătorul de sânge din Corint, cum el este supărat mai mult decât acela, şi apelează la corinteni pentru dânsul: “Rogu-vă să întăriţi spre acela dragostea” (II Corinteni 2, 8). Şi când a fost silit să-l depărteze de la trupul Bisericii, a făcut aceasta cu multe suspinuri şi lacrimi. El zice aşa: “Că din multă scârbă şi necaz al inimii am scris vouă cu multe lacrimi; nu ca să vă întristaţi, ci ca să cunoaşteţi dragostea pe care o am cu prisosinţă spre voi” (II Corinteni 2, 4). Şi în alt loc el zice: “Şi m-am făcut iudeilor ca un iudeu, ca pe iudei să-i dobândesc. Celor de sub lege, ca un supus legii, ca pe cei de sub lege să-i dobândesc… M-am făcut celor neputincioşi, ca un neputincios, ca pe cei neputincioşi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip pe unii să-i mântuiesc” (I Corinteni 9, 20, 22). Şi iarăşi, în alt loc el scrie: “Noi învăţăm pe tot omul întru toată înţelepciunea, ca să punem de faţă pe tot omul desăvârşit întru Hristos Iisus” (Coloseni 1, 28).
Cunoşti tu acum sufletul lui, care covârşeşte toate cele pământeşti? El voia a desăvârşi pe tot omul întru Hristos, şi el a şi făcut aceasta, pe cât a fost în puterea lui. El era aşa de grijuliu şi cu aşa râvnă alerga în toate părţile, ca şi cum toate popoarele ar fi fost copiii lui. Îşi dădea toată osteneala pentru a-i aduce la împărăţia cerului: vindeca, sfătuia, făgăduia, plângea, se ruga, speria duhurile cele rele şi pe toţi vrăjmaşii mântuirii sufleteşti ai oamenilor. Prin venirea sa de faţă, prin epistole, prin cuvinte, prin fapte sprijinea pe cei ce cădeau, direct sau prin ucenicii săi; întărea pe cei ce stăteau, ridica pe cei căzuţi, mângâia pe cei zdrobiţi, întărea pe cei uşori la minte, înspăimânta pe vrăjmaşi cu glasul său cel puternic şi căuta la potrivnici cu o privire ameninţătoare. El se asemăna unui comandant de oaste, unui doctor ales; purta el însuşi armele, sprijinea pe ai săi, stătea cu dânşii şi era în oaste totul întru toate.
Şi nu numai în cele duhovniceşti, dar încă şi în lucrurile cele pământeşti a arătat întotdeauna o mare îngrijire şi o neobişnuită râvnă. Ascultă numai cum scrie şi ce zice el către un popor mare pentru o singură femeie: “Vă încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea, ca să o primiţi pe ea întru Domnul, după cum se cuvine sfinţilor, şi să-i fiţi ajutători întru tot lucrul, orice ar pofti de la voi” (Romani 16, 1-2). Asemenea vorbeşte în altă epistolă: “Ştiţi casa lui Ştefana, care spre slujba sfinţilor s-au rânduit pe ei înşişi. Să cunoaşteţi bine dar pe unii ca aceştia şi să-i aveţi întru cinste” (I Corinteni 16, 15, 18).
Adică, dragostea sfinţilor este astfel formată, ca ea să dea ajutor şi în lucrurile cele vremelnice. Aşa proorocul Elisei, pe femeia care l-a primit, a răsplătit-o nu numai cu lucruri duhovniceşti, ci şi cu binefaceri trupeşti (IV Regi 4, 13). Şi trebuie cineva să se minuneze, că Pavel, de multe ori în epistolele sale, când recomandă pe cineva, nu socoteşte mai prejos de vrednicia sa a se îngriji chiar şi de călătorie şi de cheltuiala fraţilor săi. Aceasta a grăit-o în epistola sa către Tit, când zice: “Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apollo să-i trimiţi mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească” (Tit 3, 13).
Iar dacă Pavel, pentru oamenii cei împreună cu dânsul recomanda atâta îngrijire, cu mult mai vârtos el ar fi făcut toate când i-ar fi văzut în primejdie. Vezi numai cât de îngrijorat este el în epistola către Filimon pentru Onisim, şi cu ce dibăcie şi râvnă scrie pentru dânsul. Iar dacă el a putut să scrie o epistolă întreagă pentru un rob şi, pe lângă aceasta, pentru un rob fugar şi mai înainte necredincios, socoteşte ce ar fi simţit el pentru un om dintre cei împreună cu dânsul!
Numai un lucru socotea el mai jos de vrednicia sa, adică a întârzia în ceea ce putea sluji spre binele altora. De aceea, el punea totul în mişcare şi nu pregeta a întrebuinţa toate pentru mântuirea altora: cuvinte, bani şi propria sa viaţă. Când el, de mii de ori, se expunea la moarte pentru alţii, cu cât mai vârtos n-ar fi întrebuinţat pentru dânşii bani şi avuţie, dacă le-ar fi avut? Ce zic eu, dacă le-ar fi avut? Eu pot să arăt că el nu cruţa banii şi averea, deşi nu avea nimic. Nu gândi că aceste cuvinte ale mele ar fi o zgârcitură, ci ascultă ce zice el însuşi: “Iar eu prea cu dulceaţă voi cheltui, şi mă voi cheltui şi pe mine pentru sufletele voastre” (II Corinteni 12, 15). Şi vorbind cu efesenii, el zice: “Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine” (Fapte 20, 34).
El stătea în vârful faptei bune, şi, mai ales, prin văpaia dragostei către aproapele său, a covârşit căldura oricărui foc. Precum fierul, când se pune în foc, cu totul se înroşeşte, aşa era Pavel aprins de dragoste; Pavel, cu totul era dragoste. Şi fiindcă el era părinte al întregii lumi, de aceea urma tuturor părinţilor, ba încă îi întrecea cu îngrijirea pentru nevoile duhovniceşti şi trupeşti ale fiilor săi. A jertfit avere şi bunuri, trupul şi viaţa, totul, pentru iubiţii săi. Pentru aceea a numit el dragostea adunarea de căpetenie a legii, legătură a desăvârşirii, mamă a tot binele, începutul şi sfârşitul tuturor faptelor bune. El zice anume: “Ţinta poruncii este dragostea din inimă curată şi din cuget bun” (I Timotei 1, 5). Şi în alt loc: “Poruncile: să nu curveşti, să nu ucizi… şi oricare altă poruncă, întru acest cuvânt se cuprind: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Romani 13, 9).
Deci, fiindcă dragostea este începutul şi sfârşitul tuturor faptelor bune, să urmăm şi noi întru aceasta Sfântului Pavel, căci tocmai prin dragoste s-a făcut el aşa de mare şi înalt! Nu-mi vorbi de morţii pe care el i-a înviat, nici de leproşii pe care i-a curăţit. Astfel de fapte Dumnezeu nu cere de la tine. Dar sârguieşte-te aţi câştiga dragoste ca Pavel, şi vei dobândi cununa cea cerească.
Cine spune aceasta? Tocmai acela care a avut dragoste în o aşa de mare măsură, şi care a preferat-o minunilor şi semnelor, şi altor mii de fapte bune. Şi fiindcă el însuşi o săvârşea cu atâta râvnă, de aceea şi cunoştea aşa de bine puterea ei. Prin ea s-a făcut el însuşi aşa de slăvit, şi nimic nu i-a dat lui o aşa de înaltă vrednicie, decât numai puterea dragostei. De aceea zicea el: “Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate” (I Corinteni 12, 31). Prin aceasta, el se gândeşte la dragoste, pe care o numeşte calea cea mai bună şi mai aleasă.
Să umblăm, deci, şi noi, pururi, pe această cale, pentru ca, şi noi, vreodată, să vedem pe Pavel, ba chiar pe Domnul şi Dascălul lui Pavel, şi să dobândim cununile cele netrecătoare, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi cinstea, în vecii vecilor. Amin.
(Sfantul Ioan Gura de Aur – Predici la Duminici si Sarbatori – Ed. Bunavestire – Bacau)
