Tăcerea este calitatea de căpătîi pe calea mîntuirii, lupta cu patimile în taină, destăinuirea frămîntărilor interioare şi exterioare numai în faţa Creatorului.
Tăcerea ne apropie de Dumnezeu mai mult decît rugăciunea şi postul, căci tăcînd, gîndul se linişteşte şi comunici doar cu Bunul Dumnezeu,fiind singur in faţa conştiinţei, iar conştiinţa singura in faţa Lui Dumnezeu.Tacerea nechibzuită şi fără rost este mai rea decît multa vorbire, iar cea cu măsură – nu face nici un rău, ci smereşte şi dă putere pentru săvîrşirea nevoinţelor şi a ostenelilor.
Tăcerea este o nevoinţă, căci atunci cînd cineva tace vrăjmaşul îi face o ispita spunîndu-i altcuiva: „Cît este de mîndru, nici măcar să vorbescă cu tine nu vrea”. Cine se hotarăşte la o astfel de nevoinţă trebuie să se pregătească să înfrunte multe necazuri şi fiindcă „tăcerea este taina vieţii veacului viitor”, cel care tace se pregăteşte pentru viaţa viitoare. Tăcerea este maica rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoarea rîvnei după Dunmezeu, cercetătoarea gîndurilor, strajă împotriva duşmanilor, închisoare unde intră sufletul şi-şi plinge păcatele, lucrătoare a pomenirii morţii, zugrav iscusit al chinurilor veşnice, iscoditoare a judecăţii Lui Dumnezeu, sprijin puternic al pocăinţei, vrăjmaşă a îndrăznelii, tovarăşă a liniştii, prilejuitoarea vedeniilor Dumnezeeşti, progres nearătat al virtuţii, suire tainică către Dumnezeu. Cel ce-şi cunoaşte greşelile îşi înfrînează limba, iar cel ce vorbeşte peste măsură nu s-a cunoscut pe sine însuşi. Tăcerea Lui Iisus l-a impresionat pe Pilat, căci liniştea omului duhovnicesc mistuie slava deşartă. În schimb un singur cuvînt rostit de Petru i-a pricinuit plînsul amarnic facîndu-l să uite ce s-a spus: „Zis-am: Păzi-voi căile mele ca să nu greşesc eu cu limba mea…”(Ps.38;1).
Tăcerea creează o stare de linişte care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută pe care caută să o înţeleagă. Să nu credeţi că evlavia constă în faptul că vorbeşti mult de Dumnezeu, ci mai mult în păzirea tăcerii, şi, fiţi încredinţaţi că totdeauna este mai puţin primejdios să asculţi decît să vorbeşti, căci nimic nu pierde mai uşor fapta bună decît vorba multă şi deşartă. Sînt unii oameni care par că tac dar în inimile lor osîndesc pe alţii şi deci se dovedeşte că aceştia în tăcerea exterioară în interior vorbesc fără nici un folos doar atrăgind asupra lor ispite, încercări şi păcate. Dacă fiinţa omenească şi-ar aminti deseori cuvintele Sf. Scripturi: „Din cuvintele tale vei fi scos fara vină şi din cuvintele tale te vei osîndi”, atunci se va hotărî că mai bine și mai de folos îi este să tacă decît să arunce cuvintele, căci „ …din prisosul inimii vorbeste gura”. Să ne arătăm tăcuţi şi fără ştiinţă în faţa celorlalţi căci abia atunci dovedim şi dobîndim cea mai multă cunostinţă,abia atunci reuşim să pătrundem sensuri pe care mai înainte nu le puteam inţelege, abia atunci putem observa clar lucruri importante şi adevăratul sens al lor.
Să depunem efort în lupta cu vorbirea interioară şi cu cea exterioară, căci un cuvînt deşert şi stricăcios este urmat de tristeţe, iar un cuvînt înţelept de slava deşartă, de aceea tăcerea ne izbăveşte de amîndouă, să avem în minte cuvintele Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele…”, urmînd Psalmistului ne vom feri de ispite, păcate şi rele cugetări.
Arhim. Savatie (Celacu),
cleric al Catedralei „Sf. Irh. Nicolae” din Orhei
